Ocico, așa se numesc târgurile de la marginea orașelor din Vestul țării, fie că vorbim de Timișoara, Arad, Oradea, etc., chiar și în orașele mici, dar și la sate, o dată pe săptămână, oamenii se strâng și își vând vechiturile, dar și lucruri noi, numai bune pentru cine le caută la un preț mai mic decât cel din magazine. Țigăncile urlă de le ies inimile afară că la masa lor sunt cele mai ieftine țoale, “trei la 5 lei”, deși dacă mergi 10 metri mai încolo sau dacă mai stai o oră după anunț, o să vezi că oferta se va îmbunătăți, ajungând chiar și la “cinci la 5 lei”. Este locul din care își cumpără dârze pițipoancele care seara sunt plimbate de cocalari cu bemveul pe mal, cu manelele date la maxim, care cocalari apropo, își cumpără și ei țoale tot de la aceleași tarabe.

Azi am fost și eu la un ocico, mai exact la Lugoj. De ce? Pentru că, în magazin, o ganteră de 5 kilograme costă 150 de lei, adică 15 lei kilogramul de fier, care brut e 80 de bani. Cine e prost să plătească atât, apăi nu are nicio scuză. Eu am auzit că pe la târgurile astea mai aduc americanii noștri de pe dincolo așa ceva, așa că, curios, am încercat. Nu am găsit, dar am văzut și eu pentru prima dată cum arată un astfel de târg, pentru că, în afară de cel de la Balinț, unde merg de fiecare dată pentru grătar, nu am mai fost la un ocico de la vreo 7 ani.

Am văzut sute de biciclete, care mai de care, nici o cursieră. Zeci de cărți vechi, pe care le ador, însă toate nesimțit de scumpe. Nu poți să ceri pe o carte ca 1001 de nopți care nu are coperta din spate 15 lei, că nu îți dă nimeni atât. Piese de motocicletă, de mașini, artizanat vechi, un rai pentru pasionați, chiar nu mă gândeam că în Lugoj o să văd vase din lut autentice și alte chestii interesante la o margine de oraș.

Cel mai tare și mai tare a fost un nene de la capătul capătului târgului. Era ultima masă. Am văzut din depărtare că ceva nu era în regulă cu masa omului. Era goală.

-Ați dat tot?, l-am întrebat eu.

Și am primit cel mai tare răspuns posibil:

-Nu, masa e de vânzare…