De mult n-am mai râs la un film cu atâta poftă. Deși momentan urmăresc White Collar, cu FBI și glume mai mult sexuale, care îmi mai răpesc câte un zâmbet, n-am râs serios de multă vreme. Un prieten mi-a sugerat să văd The Dictator, care îl are în rolul principal pe Sacha Baron Cohen în personajului dictatorului Aladeen din Wadiya, o țară inventată, cu un castel arab mare și în rest cu deșert. Prima impresie a fost una de respingere, pentru că îl știam pe Borat că s-a transformat în gay în cel mai nașpa film posibil, Bruno, pentru care am fost și la cinema și am dat și bani ca să îl văd. Dar, de data asta, am zis să las trecutul de-o parte și să văd filmul.

Din start trebuie să știți că, pe lângă mantia cu zeci de decorații în piept, Aladeen nu se compară deloc cu niciun dictator pe care îl știe lumea. Bine, este Șeful Chirurgiei la singurul spital din țară și poate executa pe oricine dacă nu îi place de cineva, însă în rest este foarte cool. Are 60 de Lamborghini turcoaz, face sex cu cine vrea el, după care se trage în poză cu iubita, este campion olimpic la toate probele la care a participat și are în permanență cel puțin un tanc în coloana lui oficială, semn că nu se joacă.

Toate astea țin până când ajunge la New York, mai mult forțat de statele lumii să semneze Constituția țării sale, care e în dictatură și care pregătește arme nucleare. Aici, ați ghicit, se îndrăgostește. Nu o să dezvălui nimic, vă spun doar că filmul ăsta este, pe lângă o comedie foarte bună, un mesaj pentru realitatea din jurul nostru. Chestii ca cele prezentate în film chiar există și sunt destul de grave. Însă Amiral-Generalul Aladeen știe să le transforme în glume și să facă lumea să râdă, chiar și când își trimite subalternii la ghilotină.

Sper doar ca Sacha, care e un geniu, să nu mai încerce experimente de genul Bruno, pentru că astfel de filme nu fac decât să îi păteze lista de comedii gustoase pe care a început-o cu adevărat prin Dictatorul.